România literară nr. 35/2013
RADIO ROMÂNIA – SUB  TROPOTUL  RINOCERILOR

DAN HĂULICĂ
Președinte de Onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă

Vă amintiți, cînd, peste obișnuințele unei așezări tihnite, își fac apariția, brutal, rinocerii, în piesa lui Ionesco, răspunsurile, pe care le stîrnește monstruoasa epidemie de metamorfoze, răsfrîng, mai toate, o stupefiantă inadecvare. „Absurde de s’affoler”, găsește un intelectual incredul, Dudard; care, sceptic inveterat, va sfîrși totuși prin a ceda conformismului sinistru.Rinocerita care ne izbește astăzi se exhibă la noi cu o cinică dezinvoltură, tropăind în disprețul sfruntat al valorilor și al unui minimum de bună cuviință. Nu-i loc pentru vreo întîrziere în a-i recunoaște efectele nocive, cîtă vreme iasma ei malignă se aține asupra noastră, asmuțită împotriva structurilor respectabile, elaborate în lungi decenii de trudă intelectuală. Unde au trecut Vasile Voiculescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Ion Marin Sadoveanu, în tipare de nobilă creativitate, unde s-au auzit, sub răsuflarea hîdă a amenințării fasciste, Sfaturile pe întuneric ale lui Nicolae Iorga, stînd de veghie unui popor, se vrea azi instalată, bezmetic iresponsabilă, la Radio România, o voioșie fără noimă, de publicități complice – hoteluri, restaurante și alte afaceri –, înghesuind cultura să respire, strănutînd, miros vajnic de mititei.·Nici o ierarhie calitativă nu se poate salva din această degringoladă, a criteriilor și opțiunilor, la care au fost supuse emisiunile Radiodifuziunii Române. Acum 4-5 ani, cînd, prin reacția vigilentă a opiniei publice, rostindu-se tot în paginile României literare, a eșuat prima încercare de a zugruma Revista literară Radio, ceea ce propunea conducerea instituției, ca alternativă sărbătorească la multiplele suprimări de emisiuni serioase, era invenția unor titluri bune pentru precupeți ce-și fac de lucru printre tejghele, – Cultura la mall, de pildă. Sau, alt produs, concoctat sub aceeași debilă inspirație, – Radio-ul românesc se opintea într-o găselniță sărmană, Vorba de cultură. Pare un plasament pentru o scuză rușinată, ca și cum ai spune – Vorbe de clacă.Astfel de sintagme rostesc o demisie culpabilă, în raport cu gravitatea țelului formator de care nu se poate dezice o radiodifuziune națională. Chef de vorbe, bunăoară, și-a întins destulă vreme programul de lene cronică a gîndirii, pe spații deloc parcimonioase. Nimicuri lăfăindu-se pe câte două ore de emisie erau darul pe care chibzuința conducerii îl rezerva ascultătorilor, ca o destinsă tacla în jurul ceștii de cafea, – căci titulatura, Espresso, obliga la un soi de colportaj, care să ocupe curiozitatea cumetrelor pentru fleacuri, servite matinal. Și asta, în timp ce un lung război de uzură se înverșuna să muște mereu din spațiul emisiunilor cu pregnanță spirituală – măcar câteva minute de publicități inepte, care să înjosească în final o atmosferă curată, de respect față de idei și de superioară dezbatere!·Lipsiți de fireasca aderență la dignitatea culturii, pe care se cade s-o apere și s-o impună un post național, veleitarii strecurați de peste 10 ani – nu se știe cum! – prin confortabile fotolii directoriale, dispun discreționar de acest vast teritoriu ce ar trebui să le fie sfînt, – căci este de neînlocuit în identificarea profilului sufletesc și a nevoilor unui întreg popor. Mai tot ce s-ar cuveni să deștepte rezonanțe majore, în cugetul ascultătorilor, e subreptice deturnat spre divertisment îndoielnic și spre păgubitoare diversiune. De la Dragoș Șeuleanu la Maria Țoghină și acum la actuala gestiune, dezastruos arbitrară, a lui Ovidiu Miculescu și Oltea Șerban-Pârâu, s-a încuibat în Radio o atitudine de netolerat față de cauzele publice și de misiunea unui post național. Ca și cum ar fi grijulii doar cu propriile, bănoasele lor interese, custodia ce le-a revenit confundă îngrijorător sensul public și chiverniseala pe care o promit combinațiile într-o întreprindere comercială privată.
Că nu se pricep la articulațiile complexe ale organismului pe care au sfruntarea să-l administreze, că nu sînt oameni de cultură, ci doar manageri, au spus-o pe șleau, cînd și-au luat în primire șefia, și Ovidiu Miculescu, și Oltea Șerban-Pârâu.
Atunci de ce desfășură atîta dictatorială sete de putere, atîta nestăvilită ambiție de a reprima orice dialog și orice liberă critică?
Semnalat în presă ca agent de informații cu nume de cod, în anii ’80, actualul Președinte-Director General Ovidiu Miculescu nu se dă înapoi de la violențe nesăbuite, punînd să se spargă ușa biroului ce adăpostește travaliul unui conducător de sindicat, loial și sobru, de trei ori, pînă acum, ales în această funcție, Adrian Valentin Moise; care, însă, îndrăznise, judicios și ponderat, să-i releve incongruențele, și măsurile potrivnice condiției salariale.
Îl auzisem pe cel astfel agresat, vorbind la sesiunea Asociației Ziariștilor Europeni, ținută în 2011 la București, îmi lăsase o impresie neîndoielnic pozitivă, și n-am pregetat să-l însoțesc, împreună cu alți colaboratori ai Radio-ului România Cultural, în fața Comisiei de Abuzuri a Senatului.
Plîngerea lui, împotriva unui act cu incidențe penale, marchează insuportabilul situației, la Radio se coace un abces pe lîngă care nu se poate trece fluierînd, fie că sîntem colaboratori, cu tenacitate, avînd la activ rubrici care aparțin, de mulți ani, unei istorii trăite – Vocile artei moderne, în ce mă privește –, fie că ne socotim legitim afectați, ca reprezentanți ai opiniei publice.
Mai rău decît în anii de vîrf ai stalinismului, Președintele-Director General comandă, din fondurile instituției, aparate de supraveghiere a personalului, a început să le plaseze în ascensoare, le cere pretutindeni, în birouri, – Big Brother întîrziat, gata să cheltuie nesăbuit, pentru hăituială polițistă, într-un edificiu unde ambianța se degradează întristător, unde arhitectura arată jerpelit și tot mai penibil.
Ba chiar, plăcere tentaculară, cei vizați de atenția pizmașă a prezidentului se trezesc și cu urmăritori în preajma propriei locuințe, cîte trei pe parcursul a două sute de metri, oameni din Radio care salută și deschid îndată telefoanele celulare, parcă spre a notifica amănuntul traseelor, pentru uzul vreunui păianjen ce petrece undeva, pîndind.
O ființă de o mare onestitate profesională și de o rară putere sintetică, pusă în slujba celei mai riguroase informații, Teodora Stanciu, care a făcut din Revista literară Radio un crez de franchețe constructivă, s-a văzut astfel flancată, de observatori probabil năimiți. Celor care am trecut prin asemănătoare experiențe, în anii cei mai sumbri ai regimului ceaușist, nu ne vine să credem că atare habitudini pot fi reiterate astăzi.
Rinocerita, ai spune, își vădește îndărătnicii incorigibile.
Dar nu șochează doar aroganța fără apel ce răzbate în edictele prin care se rostește autoritatea, înlăuntrul Radio-ului România. Climatul de suficiență incultă, astfel întreținut, stînjenește inevitabil afirmarea valorilor și compromite plauzibilul propunerilor.
Ce înseamnă Ziua mondială a rîsului, bombastic anunțată ca un model, într-o circulară, de către Oltea Șerban-Pârâu? Mai degrabă că riscăm să ne facem de rîsul lumii, cîtă vreme nu ațintim decît supralicitări cantitative.
Acesta este morbul care întoarce în grotesc inițiative trîmbițate trufaș, – coordonatoarea de la România Cultural crede că a dat lovituri mărețe în timpanul veacului cînd ocupă 24 de ore din 24, non-stop, cu aberații exasperante, cărora le zice Maraton.
Totul se îndeasă pînă la saturație în atare alcătuiri, additiv și inorganic – 24 de ore de coloane sonore de film, bunăoară –, metoda, simplist totalitară, îi îngăduia șefei să înlocuiască uzurpator grila programelor, să oblige la un soi de grevă forțată redacții întregi, pentru cîte 10 zile sau două săptămîni, alese tocmai la crugul Anului, în pragul Sărbătorilor ce îndeamnă la o trăire adîncită a identității noastre spirituale.
Etnologi cu largă perspectivă și exactă aplicație pe teren, ca Ernest Bernea, ne-au dezghiocat profunde axe de înțeles, elocvente dimensiuni antropologice, în tezaurul folcloric ce culminează la momentul Sărbătorilor.
O instalare plenară în timp și spațiu, pe care am avea ocazia s-o medităm cu folos, la asemenea popasuri de bun augur, e zădărnicită, alungată din atenția ascultătorilor, – doamna redactor-șef răstoarnă programele de mult aprobate, le înlocuiește cu un Maraton George Bernard Shaw.
Nu e numai precipitare inexpertă, în atare deciziuni, ele traduc un dispreț fără scuze la adresa fondului nostru statornic, a bogățiilor primordiale care ne legitimează existența.
Postul nostru național devine instrumentul unei minimalizări ușuratice.·Și cîtă joasă apetență se citește în entuziasmul pentru aceste Maratoane, zelos proclamate drept passe-partout incomparabil!
Muzicologi de calitate, ca Ștefan Costache, sînt puși la contribuție ca să închipuie o atare făcătură – pentru Dinu Lipatti, un poet suav al pianului, cum, poate, n-a fost altul după Chopin. Efortul rămîne subordonat unui non-sens, căci raportarea n-are cum funcționa, de la silueta sensibilă, de trestie nervoasă, proprie pianistului, la promiscuitatea miilor de oameni osîndiți să înainteze laolaltă lungi kilometri, în izmene, năclăiți de praf și sudoare. Închipuirea organizatoarei de Maratoane e, de altminteri, ca o piază rea, coboară sigur tot ce atinge. Un Festival al Orchestrelor Radio, pe care-l anunță în chip ambițios, poartă stigmatul unei sigle ridicule Ra-di-ro, amintindu-mi, fără să vreau, numele faimosului cîine Rin-Tin-Tin, ce smulgea succese pe ecran, la Warner Bros, prin deceniul al treilea.
Ce poate face acest personaj împovărat de obsesii maratonice, dintr-o emisiune vie, admirabil coerentă, cum izbutise a se impune ireductibil Revista Literară Radio? Dînd falacios iluzia că ia în seamă valul protestelor – în jur de 1000 – care se reuneau în apărarea publicației, dar de fapt ignorîndu-l insolent, un text, ce ar fi avut-o drept autoare pe Oltea Șerban-Pârâu, ne asigura că se va „relansa” curînd Revista; pe care conducerea Radio n-o analizase vreodată și nu avusese prilejul să-i formuleze obiecții. Bîiguiala explicativă se încurcă și mai rău cînd pune acest pretins revivalliterar la remorca Festivalului Enescu. Și, la urma urmelor, de ce ar fi nevoie de vreo analiză rațională? Vor fi mobilizate talente importante, e gata „noua echipă de realizatori”, se înfoaie anunțul; și citează cîteva nume fără acoperire. De unul îmi amintesc, Elena Vlădăreanu, acum vreo patru ani produsese un Jurnal de elucubrații poetice așa de huliganic, încît cronicari literari de greutatea luI Daniel Cristea-Enache puteau cu greu pescui, fără să roșească, vreun citat care să se salte din acest marasm provocator: „…eu am devenit marioneta voastră (…) a tuturor masculilor”.·S-o lăsăm, însă, pe doamna Șerban-Pârâu să guste din deliciile la care vibrează. Mai ales că invocă o urgență, un criteriu intangibil, – „sezonalitatea programelor”. Așa dar, sezonalitate! La fulgerul acestui agramatism, începi să înțelegi spectrele care-i zbuciumă ipocrizia. Vezi, Doamne, cum nu ne-am gîndit! Pasă-mi-te, ce-i cășunase doamnei Redactor-șef era ceva asemenea unei pălării de sezon.Dar dacă și-ar lua-o să plece cu ea în excursie, pe totdeauna, cît mai departe de Sectorul pe care l-a infestat? Cred că i-ar mulțumi, din suflet, multă lume care gîndește salubru, în România.

EvenimenteUtileStiriBlogContactAcasaDespre AZIRViziune/ MisiuneConsiliul directorIstoric AZIRAEJStatut