Restul e tăcere amară, strigăt de eliberare, ţipăt de disperare?

În 31 ianuarie 2017, chiar în ziua când guvernul marionetă Grindeanu a înfipt cuţitul în spatele justiţiei române, aceasta şi-a făcut datoria, dovedindu-l definitiv pe Ovidiu Miculescu ca incompatibil cu funcţia de Preşedinte-Director General al Societăţii Române de Radiodifuziune, pe care a deţinut-o deci ilegal vreme de patru ani. Procesul a durat mult prea mult, e-adevărat, iar desfăşurarea sa e simptomatică atât pentru ezitările, cât şi pentru paşii mici, făcuţi totuşi în direcţia cea bună de către justiţia română a ultimilor ani.

Ce urmează în ceea ce o priveşte – e greu şi apăsător de anticipat. Oricum, se impune să rămânem treji şi reactivi, căci altminteri va fi vai şi-amar de toţi cei ce continuăm să credem în statul de drept…

Dar revenind la Ovidiu Miculescu, demisia lui neîntârziată ar însemna normalitatea. În ce mă priveşte, nu mă aştept să facă acest gest de conduită civică şi managerială firească. 

Ba, dimpotrivă, până ce va fi debarcat va mai adăuga alte câteva episoade funeste la cel din urmă capitol al acestei poveşti de groază pe care a urzit-o zi de zi, neobosit, mereu inventiv în despotismul său neocomunist.

 În toţi aceşti ani, Ovidiu Miculescu a scris, cu mâna proprie a deciziilor şi conduitei manageriale, cel mai terifiant şi oribil capitol din istoria acestei, altminteri, prestigioase instituţii care este Societate Română de Radiodifuziune.

Că prea mulţi dintre colegii noştri au agreat şi încurajat, din păcate, această conduită managerială, e adevărat. Dacă rătăcirea lor e de iertat, totuşi, nu ştiu dacă ea poate fi şi uitată vreodată. V-aţi acoperit de ruşine, nefericiţilor!

Pentru cei foarte puţini care au rămas dârji şi nu s-au temut să ia atitudine şi să rostească răspicat când şi ce anume greşeşte managerul Ovidiu Miculescu – am numai admiraţie.

Iar celor ce au refuzat tăcuţi privilegiile, combinaţiile, deci nu s-au pretat la jocul murdar cu care i-au ademenit Ovidiu Miculescu şi acoliţii săi, preferând să le fie greu, dar să rămână curaţi, demni – le mărturisesc deschis respectul meu.

Aflând decizia de incompatibilitate dată ieri de completul de judecată în procesul lui Ovidiu Miculescu, mulţi dintre noi am scos un strigăt de eliberare.

Apoi s-a petrecut nenorocirea cu Ordonanaţa de urgenţă ce dezincrimnează abuzul în serviciu. Şi am ţipat de disperare. Se va aşterne oare o tăcere amară peste cugetele noastre? Să ne ferească Dumnezeu, pentru că asta ar însemna resemnare, deci sinucidere civică – visul de aur al neocomuniştilor. De care, iată, tot nu reuşim să scăpăm după atâţia şi atâţia ani de strădanii democratice.

Confruntaţi cu toate acestea şi altele câte se vor mai ivi, ne rămân totuşi la îndemână judecata limpede, valorile morale sacre, ca şi lupta îndârjită împotriva răului de aici sau de dincolo, ce s-a petrecut azi ori îşi va scoate capul mâine. Dar mai ales speranţa trebuie să ne-o păstrăm vie. E un îndemn cât o rugăminte… 

Cristian Bleotu